Arcul de Triumf

Arcul de triumf ridicat la sfârşitul anului 1878 (stânga) pentru defilarea armatei române în urma victoriei în războiul de independenţă. Acesta a fost ridicat în primul rond al şoselei Kiseleff.(dreapta) Arc de triumf ridicat la Bucureşti după proiectul arhitectului Constantin Nănescu pentru celebrarea victoriilor armatei române – 1919.

O altă ocazie deosebită a fost reprezentată de întoarcerea din exilul ieşean a familiei regale şi a guvernului la 1 decembrie 1918. Cu acest prilej au fost construite atât pe şoseaua Kiseleff cât şi pe Calea Victoriei o serie de porţi triumfale (improvizate în mare măsură) pentru primirea regelui însoţit de generalul francez Henri M Berthelot. De aceeaşi primire specială s-au bucurat la momentul respectiv şi cei care se întorceau de la Alba Iulia cu documentele prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu restul ţării. În acest moment istoric se va lua şi hotărârea încoronării regelui Ferdinand ca suveran al tuturor românilor, eveniment care urma să aibă loc în 1922. pentru a marca acest eveniment, vor fi realizate o serie întreagă de construcţii printre care şi catedrala încoronării din Alba Iulia. Cu toate acestea, date fiind condiţiile materiale precare ale României ieşite din război, realizarea acestor monumente a presupus de multe ori depăşirea resurselor şi adoptarea unor soluţii de compromis, care au condus la construcţii puţin durabile.

Seria construcţiilor monumentale menite să celebreze victoriile româneşti nu se va finaliza. După terminarea războiului încoronarea lui Ferdinand I ca rege al tuturor românilor va reprezenta punctul culminant al istoriei moderne a acestora.

Etapa I (1920-1922):

După finalizarea victorioasă a primului război mondial, în aceeaşi zi, armata română şi cea franceză în frunte cu regele Ferdinand I, alături de generalul Berthelot, îşi vor face intrarea în capitală. Ocazia, amintită anterior, a reprezentat unul dintre prilejurile de construire şi amenajare a unor scenografii menite să pună în evidenţă importanţa momentului. Totuşi, construcţiile ridicate acum, vor avea un caracter temporar. Acţiunile de acest fel vor continua în anii următori sub coordonarea „Comisiunii pentru Organizarea Serbărilor Încoronărei”, organism creat în 1920 în scopul organizării festivităţilor care urmau să aibă loc în 1922. Comisia hotărăşte să ridice două monumente come­morative: Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba lulia şi Arcul de Triumf din Bucureşti.

Având o siluetă diferită de cea a construcţiei care se păstrează în prezent, Arcul de Triumf inaugurat în 1922, era rezultatul arhitectului Petre Antonescu şi a contribuţiei mai multor artişti de marcă ai momentului. Pe contribuţiile acestora, bazele Arcului de triumf consemnau datele importante ale istoriei naţionale. Pe frizele plasate deasupra deschiderii centrale ale arcului se aflau scrise în relief cu litere aurite următoarele cuvinte ale istoricului Nicolae Iorga, cheia arcadei era marcată pe ambele faţade prin medalioane care reprezentau coroanele regale realizate din bronz de asemenea aurit; pe faţadele laterale ale monumentului, în cartuşe dreptunghiulare dezvoltate pe verticală erau cuprinse proclamaţiile regelui Ferdinand I făcute la momentul intrării României în primul război mondial, respectiv cel al încoronării de la Alba Iulia din 1922. Pe intradosul arcadei variantei iniţiale a Arcului de Triumf, în aceeaşi manieră în care se regăsesc şi astăzi, erau amintite locurile unor bătălii importante din istoria românilor: Mărăşeşti, Plevna, Gorăslău, Şelimberg, Călugăreni, Rovine, Tisa, Mărăşti, Cosmin, Valea-Albă, Racova şi Baia. În medalioane de bronz, plasate deasupra trecerilor laterale, în interiorul golului erau înfăţişate chipurile suveranilor. Arcul a fost de la bun început gândit astfel încât să găzduiască o funcţiune publică. Coerenţa traseului interior era asigurată de circulaţiile dezvoltate pe verticală (164 de trepte care legau zonele de acces plasate la baza celor doi piloni, de terasa aflată la partea superioară), prevăzute cu zone de odihnă şi spaţii destinate expunerii.În ciuda faptului că monumentul fusese conceput astfel încât să fir utilizat şi după serbările din 1922, interesul autorităţilor pentru acesta nu şi-a făcut în nici un fel simţită prezenţa, motiv pentru care degradarea fizică a început să se accentueze cu rapiditate. Monumentul aflat în administrarea Ministerului Cultelor şi Artelor urma să treacă în grija Primăriei Capitalei. Aceasta însă condiţiona preluarea sa de finalizarea lucrărilor.

Etapa a II-a (1923-1936):

Degradarea arcului s-a făcut simţită după prima iarnă. Acesta a fost unul dintre principalele motive care a stârnit nemulţumirea unor personalităţi ale vremii. După festivităţile încoronării cele două monumente vor trece în administrarea Ministerului Cultelor şi Artelor – este vorba despre Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti – Arcul de Triumf. Cei care făcuseră parte din Comisiunea însărcinată cu organizarea serbărilor încoronării familiei regale sperau că prin această manevră administrativă, cele două monumente să se bucure de atenţia cuvenită, acele elemente care fuseseră iniţial neglijate din lipsă de timp sau de bani să fie acum revizuite. Începând cu anul 1923 va începe o bogată corespondenţă care viza preluarea administrării Arcului de Triumf. Din documentele vremii reiese cu claritate faptul că nici una dintre instituţiile abilitate nu dorea preluarea problemelor care priveau Arcul de Triumf. După demersurile întreprinse pe lângă Ministerul Cultelor şi Artelor, care evită preluarea monumentului, atenţia se va îndrepta spre Primăria capitalei. Aceasta nu va accepta răspunsul. În ciuda acestui răspuns, Consiliul de Miniştrii va lua hotărârea ca monumentul să intre în administrarea Primăriei în raza căreia se găsea. După aprobarea bugetului pentru lucrări de intervenţie în 1925, execuţia va începe sub supravegherea arhitectului iniţial, reuşindu-se doar placarea cu piatră a 4 metri din înălţimea pilonilor de susţinere ai arcului. Epuizarea fondurilor precum şi alte idei vor sprijinii intenţi de demolare, subiect care va fi discutat şi dezbătut intens până în anul 1935. Cu toate acestea, se ia decizia unui nou proiect, care să păstreze structura existentă de beton armat şi care să îmbrace complet faţadele în piatră. Noua formulă este inaugurată în 1936.

Vederi ale Arcului de Triumf din anii `50 ai secolului al XX-lea.

Intradosul arcadei Arcului de Triumf. Reluând ideea din 1922, faţa interioară a arcadei era decorată cu o succesiune de panouri cuprinzând denumirile locurilor marilor bătălii ale războiului întregirii: CERNA, JIU-OLT, DRAGOSLAVELE, NEAJLOV, OITUZ, MARAŞTI, MARAŞEŞTI, RAZOARE, VRANCEA, MUNCELUL, COŞNA, BUDAPESTA (da, inscriptia “BUDAPESTA” va fi reintrodusa in caseta, conform proiectului autorizat).

Etapa a III-a (1936-1947):

După inaugurare monumentul a fost trecut din grija Ministerului Cultelor şi Artelor în patrimoniul administrat de Straja Ţării. Urmărirea în timp a comportării materialelor de construcţie au relevat faptul că lipsa unei administrări judicioase a monumentului a condus în timp la degradări fizice. Astfel, după 1940 Ministerul Educaţiei Naţionale, Culte şi Arte va semnala faptul că din cauza neîntreţinerii corespunzătoare, degradările fizice ale edificiului se vor accentua, propunând totodată trecerea acestuia în administrarea Primăriei Capitalei. În perioada ulterioară inaugurării sale cu ocazia comemorării Unirii Principatelor la 1 decembrie, Arcul de Triumf a continuat să servească ca monument simbolic şi cadru de desfăşurare al unor evenimente marcante pentru istoria României. Astfel, la 8 noiembrie 1941 pe sub acesta au defilat trupele române participante la campania de eliberare a Basarbiei şi nordului Bucovinei. Un alt eveniment de mare importanţă a fost marcat tot printr-o defilare pe sub Arcul de Triumf – la 23 august 1945 întoarcerea trupelor victorioase de pe fronturile celui de-al doilea război mondial.

Etapa a IV-a (1947-1989):

Construcţia va trece prin repetate campanii de restaurare. La degradarea acestuia a contribuit din plin lipsa unui instituţii care să administreze constant starea fizică a monumentului. Ultima campanie de restaurare dinaintea anului 1989 s-a desfăşurat în 1981-82. Aceasta a fost o consecinţă a unei posibile „vizite de lucru” anunţată aici, care nu a mai avut însă niciodată loc. Nici acum monumentul nu va intra în grija unui beneficiar care să-i asigure gospodărirea şi exploatarea raţională pe termen lung.

Monumentul a resuscitat atenţia autorităţilor abia după 1989 când vor fi întreprinse o serie de intervenţii care vizau recondiţionarea monumentului. Totodată acestuia îi va fi restituită în mare măsură imaginea originară prin revenirea asupra acelor zone modificate prin intervenţiile din 1948. Tot acum va fi mutat aici mormântul eroului necunoscut în cadrul unor serbări comemorative cu caracter oficial.

O cercetare istorică a monumentului, precum şi expertiză tehnică a acestuia va fi făcută de inginerul Dan Ionescu în anii 1992-1993. Mai târziu în anii 2000-2002 au întreprinse o serie de lucrări, nereuşite de altfel, de refacere a terasei monumentului.

* * *

EVALUAREA STĂRII DE CONSERVARE A MONUMENTULUI

Datorita vechimii sale, precum si a poluarii deosebit de mari pe care o suporta acest monument istoric ca urmare a traficului foarte intens din jurul sau, piatra de diverse naturi–andezit, calcare fosilifere, travertin, marmura, – cu care este placat Arcul de triumf s-a degradat si necesita lucrari de conservare-restaurare.

Fenomenele de degradare care au cauze naturale sunt explicitate in studiul petrografic.

Aceste degradari s-au amplificat si datorita unor disfunctii ale coloanelor de apa pluviala ale constructiei. Scurgerea apei de pe terasa se face prin doua guri de scurgere legate cu conducte care trec prin corpurile laterale ale Arcului de Triumf spre canalizarea stradala. Din observatiile noastre si a echipei de ingineri instalatori s-a constatat faptul ca aceste scurgeri sunt partial infundate si insuficiente suprafetei terasei.

O alta problema legata de terasa o reprezinta hidroizolatia, unde s-a constatat la o vizionare atenta a acesteia, multiple zone afectate, care explica in principal degradarile si infiltratiile din interior , respectiv de la cota + 16,63 m.

Ultima interventie la nivelul terasei s-a realizat in anul 2004, cu placare din travertin protejat cu un lac produs de POLICOLOR, a carui comportare fizico-chimica nu este cunoscuta.

Interiorul fiind in egala masura umed si neincalzit, in cele doua corpuri laterale ale Arcului, formate din scari de acces si din incaperi etajate, s-au produs prin infiltrarea si inghetarea apei din piatra, fenomene de inghet- dezghet.

Pe langa acestea mai sunt si degradari aparute ca urmare a interventiilor neprofesioniste cu mortare pe baza de ciment, realizate in diferite faze de reabilitare/  restaurare si a vibratiilor la care a fost supus monumentul atat din trafic, cat si din vibratii seismice.

Datorită faptului că din lipsă de schele nu s-au putut preleva probe pentru investigaţii la diferite nivele este necesar a continua aceste investigaţii pentru a avea toate datele necesare elaborării următoatelor faze de proiectare. Dimensionarea exacta a fiecarui element degradat care va fi tratat, curatat sau inlocuit se va face prin stereotomie, al carui proiect este posibil numai pe perioada montarii schelei.

Se constata că arcul a suferit degradări care se prezintă sub forma unor:

– cruste mixte bio-minerale (sulfatice) depuneri ce s-au format în timp din diverse materiale – organice şi anorganice – sub formă de praf,

– cruste mixte calcitice (zone spalate), depuneri de carbonat de calciu pe zonele spălate,

– cruste mixte oxidice formate ca urmare a oxidarii unor minerale ce intra in compozitia calcarelor din care este executata placarea monumentului,

– oxidari superficiale aparute local ca urmare a oxidarii sulfurilor din moloanele de andezit ce formeaza soclul monumentului,

– exfolieri şi pulverulenţă datorită pierderii coeziunii moleculare la nivelul straturilor superficiale ale pietrei,

– pitting pe zonele cu cruste diverse, degradare vizibilă mai ales pe zonele cu crustă neagră,

– eroziuni datorită acţiunii factorilor atmosferici (vântul, ploaia, ciclurile îngheţ-dezgheţ),

– fisuri sau fracturi apărute ca urmarea unor şocuri mecanice sau a dezagregării liantului dintre straturile de sedimentare cu diverse compoziţii chimice,

–  cavitati/lacune datorate dezagregarii unor fragmente din compozitia andezitului,

– zone alveolare aparute pe unele moloane din calcar,

– graffiti inscrisuri cu diverse culori de spray-uri sau executate prin scrijelire in piatra,

– interventii cu mortare pe baza de ciment  care prin dizolvarea si migrarea sarurilor au dus la diverse fenomene de degradare ca de exemplu exfolieri,

– depuneri de saruri solubile (eflorescente) datorate migrarii sarurilor solubile din interventiile cu mortare pe baza de ciment.

Se remarcă de asemenea existenţa unui atac biologic:

– Procese de degradare care au afectat rocile carbonatice (travertine şi calcare fosilifere): dizolvarea; precipitarea carbonatului; oxidarea; dezagregarea şi coroziunea prin dezagregare; fisurarea; formarea crustelor negre; 

– Degradarea andezitelor: hidroliza; oxidarea sulfurilor; detaşarea xenolitelor; exfolierea prin termo-fisurare (cojirea); fisurarea provocată de şocuri;